Box astronomic

Vă invit la un meci de box... astronomic! În primăvara lui 1920, în vreme ce la Cluj-Napoca Emil Racoviță inaugura primul Institut Speologic din lume, la Washington D.C. avea loc un simpozion pe tema dimensiunilor cosmosului. Astronomii erau împărțiți în două tabere cu viziuni fundamental diferite. Printre participanți se găseau doi astronomi americani care aveau să-și susțină punctele de vedere divergente cu privire la mărimea Căii Lactee și natura misterioaselor obiecte nebuloase de pe bolta cerească. Istoria consemnează momentul drept "marea dezbatere Shapley-Curtis".

 

 

Cat de mare e Universul? Ce reprezintă el de fapt?


Privind cerul înstelat, puzderia de stele ne copleșește mereu. Și cum altfel, când vedem arcuindu-se deasupra noastră însuși voalul albicios al Căii Lactee, format din lumina contopită a milioane și milioane de sori. "Via Lactea", cum o denumeau vechii romani, derivă din și mai vechiul "kyklos galaktikos", sau "cercul lăptos". Cuvântul grecesc pentru "lapte" a generat practic termenul modern pentru o întreagă categorie de obiecte cerești insulare care, după cum știm, stau risipite prin cosmos: galaxiile.

Pentru sutele de generații umane care au privit cerul doar cu ochiul liber, Universul a fost redus doar la Calea Lactee... și nimic mai mult. Obiectele mici și difuze, descrise încă din cele mai vechi timpuri ca "nori" și apoi catalogate de Messier și alții după aspectul lor pseudo-cometar sau spiralat, reprezentau un mare mister. Pe atunci, denumirea întrebuințată (care se mai păstrează prin tradiție și azi) era de "nebuloase". Nebuloasa Andromeda. Norii lui Magelan. Ce erau acești norișori luminoși? Praf risipit prin cosmos? Începuturile timpurii ale unor sisteme planetare noi vecine? Sau erau ele ceva străin de "lumea" noastră, de "universul laptelui" dacă vreți, obiecte cu mult dincolo de galaxia noastră?

Galaxia (sau nebuloasa) Andromeda 

Invenția telescopului prin 1600 avea să releve treptat o sumedenie nouă de astfel de obiecte cerești ciudate în părți de cer care până atunci păruseră nepopulate. Decenii întregi de măsurători telescopice exacte, care distanțaseră astronomia de surioara ei mai veche, astrologia, o aduceau acum mai aproape de o altă formă de manifestare a spiritului uman: filosofia. Căci încă din 1755 filosoful german Immanuel Kant introdusese sintagma "insule în univers" pentru a descrie natura acestor nebuloase îndepărtate. Erau ele cu adevărat alte galaxii, aglomerări uriașe de stele similare celei în jurul căreia orbităm noi, în timp ce ne înghesuim pe autobuz ca să ajungem la servici? Pentru ca sa fie așa, nebuloasele trebuiau să fie extrem de îndepărtate și extrem de mari.     

Revenim la "marele meci" din 1920. Deși participanții au fost cuminți, haideți să ne imaginăm, pentru efect, în locul anglo-saxonilor, niște latini cu sânge fierbinte la un meci de box între exponenții a două curente de gândire astronomică.

Doamnelor și domnilor, într-un colț de ring (roșu sau albastru, alegeți voi!) îl avem pe Harlow Shapley, un tânăr astronom care și-a propus să stabilească forma și dimensiunea galaxiei noastre folosind telescopul de 60 de țoli de pe Mount Wilson.

Shapley a constatat că formațiunile numite "roiuri globulare" nu erau distribuite uniform pe bolta cerească, așa cum ar dicta șansa, ci tindeau să se grupeze în constelația Săgetătorului. Măsurându-le distanța, tânărul ajunge la concluzia că roiurile erau dispuse sub forma unei sfere uriașe care avea centrul în Săgetător. Prin urmare, în ciuda aparențelor, nu Soarele ocupa centrul galaxiei, ci o bucată neremarcabilă de cer dintr-o constelație a verii. Și totuși în centru densitatea stelelor trebuia să fie uluitoare! De ce nu se cunoștea nimic pe cer? Shapley opinează că priveliștea ne este blocată de către nori interstelari de gaz și praf.

Centrul galaxiei noastre, văzut de pe Pământ într-o noapte de vară

Galaxia noastră se întindea, după Shapley, pe 300.000 de ani-lumină, o revizuire spectaculoasă în sus a estimărilor anterioare, de 15.000-20.000 ani-lumină. (Shapley exagerase totuși vârtos - în prezent vorbim abia de 100.000 ani-lumină).

Și nebuloasele? În 1885, astronomii observaseră apariția unei stele strălucitoare noi în nebuloasa Andromeda (în esență, o supernovă). Evenimentul îl convinsese că nebuloasa respectivă era de fapt parte componentă a galaxiei noastre. Căci cum altfel se putea ca o stea să întreacă strălucirea unei întregi galaxii? (Convingerea lui, deși aparent justificată, fusese greșită. Măsurătorile actuale plasează nebuloasa Andromeda la mai bine de 2,5 milioane de ani-lumină de noi, cu mult dincolo de gardul nostru). Shapley își bazase convingerea și pe niște măsurători de rotație a nebuloaselor în spirală, efectuate de astronomul Adrian Van Maanen, care se dovediseră însa la fel de greșite. (Ideea era: dacă se rotesc, trebuie să fie apropiate, deoarece distanțele mari ar presupune viteze de rotație extreme, care le-ar rupe în bucăți).

Doamnelor și domnilor, oponentul lui Shapley la simpozion era un profesor de latină devenit astronom, pe nume Heber Curtis, care avea cu totul alte păreri și niște genunchi deloc moi pentru vârsta sa. Pe scurt, Curtis dădea un diametru pentru galaxie de numai 30.000 de ani-lumină, și plasa Soarele în centru. Nebuloasele spiralate erau în opinia sa galaxii distincte de a noastră, mult îndepărtate - adevărate "insule în univers" kantiene!

Cine avea să câștige meciul? Croșeu sau uppercut? Răspunsul l-a dat generația următoare de telescoape performante. Amândoi aveau dreptate și amândoi se înșelau!

 

Shapley credea că...

  • galaxia are un diametru de 300.000 ani-lumină X
  • centrul galaxiei este plasat în constelația Săgetătorului; Soarele nu se află în centrul galaxiei
  • nebuloasele în spirală sunt nori de gaz X

Curtis credea că...

  • galaxia are un diametru de 30.000 ani-lumină X
  • Soarele este în centrul galaxiei X
  • nebuloasele în spirală sunt galaxii propriu-zise