Primul roman SF românesc: uimitoarele profeţii ale lui Victor Anestin

În anul 1899, în timp ce lumea se pregătea să întâmpine cu mari speranțe un nou secol de progres științific, un tânăr de 24 de ani născut la Bacău debuta în volum cu o scriere ce avea să devină primul roman SF autohton: "În anul 4000 sau O călătorie la Venus". Cartea va reflecta întocmai "Zeitgeistul astronomic" al epocii sale, conform căruia pe planeta vecină ar putea exista viață.

Paradis tropical sau infern de pucioasă? Vă propun să citim câteva din profețiile lui Victor Anestin, pentru a vedea, după mai bine de un secol, dacă ele s-au confirmat.

Pe scurt, subiectul romanului e următorul: în anul 4000, doi oameni de știință (Asales și Saitni) zboară spre Venus cu o rachetă "electrică" (!). Acolo ei descoperă o societate structurată în două caste: pe de o parte, avem venusienii propriu-ziși (care sunt inteligenți, morali, nu cunosc sentimente, războaie, sex, droguri și rock&roll) și oamenii-păsări, un fel de... ajutoare zburătoare la casa celor dintâi, cărora le asigură locomoția. Dacă vă asteptati la suspans epic probabil veți fi dezamăgiți: ritmul este destul de monoton, scrierea este mai degrabă un "roman astronomic", adică un fel de pretext pentru ca autorul să-și prezinte propria imagine despre astronomia, geologia, meteorologia, și orânduirea socială de pe Venus.

Ideea unei călătorii pe Venus nu era nouă în vremurile lui Anestin. În carte ne este arătat că însuși personajul principal deținea în biblioteca sa "mai multe volume vechi care tratează despre astfel de excursiuni".

"Unii ziceau că Venus trebuie să fie locuită de oameni negri, din cauza arșiței Soarelui, alții ziceau că rasa ce domnește aici trebuie să fie foarte frumoasă și inteligentă, că trăiește numai în plăcerile dragostei."

În fine, cei doi prieteni pregătesc bagajele pentru lunga călătorie: "Amicul și companionul meu Saitni iși va lua o umbrelă imensă de ploaie, căci îi e teamă grozav de ploile deluviene de pe acea planetă." Ai crede că în anul 4000 umbrela va fi fost deja istorie. Din păcate un asemenea "gadget" s-ar topi în mâna unui Saitni real după prima ploaie venusiană... asta pentru că acum știm că pe Venus plouă cu acid sulfuric. 

Și calatoria începe, țineți-vă bine! "Iuțeala cu care vom călători e îngrozitoare: vom merge cu o viteză de 300 kilometri pe secundă. E de neauzit! Ce-ar zice vreun descendent al rasei albe dacă ar vedea progresul enorm la care am ajuns?" Probabil ar zice WOW! La viteza aia cei doi vor ajunge pe Venus în doar "37 de ore și 13 secunde". Or sondei spațiale Messenger i-au trebuit mai bine de 2 ani până să ajungă acolo in 2006, e drept, urmând un traseu optimizat pentru consum și nu pentru distanță! Recordul actual de viteză cosmică este deținut de două sonde robotice lansate în anii '70 (Helios 1 și Helios 2), cu 70 de kilometri pe secundă. Mai încape deci până la cei 300 imaginați de Anestin!

În timpul călătoriei interplanetare, aflăm că "selele au o lumină pașnică și rece și se disting perfect, chiar și cele de a șasea mărime." Mărturiile astronauților vor confirma, după aproape 60 de ani, previziunea românului. Odată aflați în apropierea lui Venus, "de-a lungul ecuatorului se zărește o fâșie lungă, verzuie... e o mare...cea dintâi văzută și de pământeni, încă de pe timpul lui Bianchini". Bianchini fusese un astronom italian care văzuse pe la 1700 câteva pete întunecate pe Venus, din a căror mișcare a încercat să extragă perioada de rotație a planetei învecinate. Azi știm că durata propusă de el ca urmare a observațiilor întreprinse se abate cu mult față de valoarea reală. De altfel, petele văzute nu aveau cum să fie formațiuni de suprafață, ci în cel mai bun caz puteau constitui doar manifestări atmosferice tranzitorii.

 

Petele lui Bianchini, mările lui Anestin. 
Din
Hesperi et Phosphori (1728)

 

Prietenii noștri asolizează într-un final în siguranță :

"Când ne găsirăm pe uscat, am deschis cu precauțiune singura ușcioară prin care puteam ieși și respirarăm un aer ca și al nostru... dar, din cauza unei călduri mai mari decât aceea cu care eram obișnuiți, care făcea aerul mai greu de respirat, am pierdut amândoi cunoștința și am căzut jos. Singura priveliște ce-mi aduc aminte ca am vazut, ca un tablou magic, a fost aceea a unui cer albastru pe care alergau cu iuțeală nori albi. În depărtare se zăreau vârfuri de munți. [...] Planeta Venus e în general mai muntoasă decât Pământul. Munții sunt cu mult mai înalți, după socoteala mea unii ajungeau la colosala înălțime de 12.000 de metri. De aceea, de multe ori eram nevoiți să ocolim acești înalți munți, spre a nu fi expuși să pierim de frig. [...] Ploile diluviene cădeau pe continentele de curând formate, căci evaporarea se făcea pe o scară foarte întinsă, din cauza Soarelui care era mult mai mare și din cauza apei care era mult mai multă".

Un paradis tropical! Despre vegetație citim: "Arborii și plantele ce cresc pe această planetă au dimensiuni colosale și sunt de o natură foarte elastică: în timpul furtunilor ce se deslănțuiesc cu atâta furie pe venus, ei se îndoiesc până la pământ, dar nici unul nu se rupe. Frunzișul lor e foarte des și ascunde mii de cuiburi de păsări. O pădure venusiană e un rai pentru auz și vedere. Florile care împodobesc pădurea sunt mici, dar toate strălucitoare prin culorile lor." Trecând apoi la faună: "În adevăr, dacă există undeva animale nenumărate, apoi desigur planeta Venus e una dintre cele dintâi la număr. Dar animalele acestea nu au împărțirea ca pe Pământ; toate se împart în două mari clase: păsări și pești. Mamifere nu există acolo. [...] Nu există păsări răpitoare, chiar cele mari se nutresc cu sămînțele și cu fructele ce sunt așa de numeroase pe planeta Venus."


Primele vederi de pe Venus, transmise în 1975 
de sonda robotică Venera 9 (
URSS)

 

Atunci când sonda sovietică Venera 9 a transmis în 1975 primele imagini de pe suprafața planetei vecine, întreaga lume a suspinat în dezamăgire. Un relief pietros, arid, neprimitor, lipsit de orice indiciu de viață. O presiune atmosferică strivitoare de 90 de atmosfere și temperaturi record de 450-500 de grade celsius. Un paradis decăzut, toxic. Norii venusieni, formati din dioxid de sulf si acid sulfuric, erau departe de albimea și pufoșenia idilică descrisă de Anestin - ei erau, mai degrabă, gălbui și înnecăcioși. Cu așa o atmosferă densă, vizibilitatea maximă s-ar restrânge pe Venus la numai 3 kilometri, insuficient pentru a putea zări vârfuri muntoase. Mai mult, cercetările radar din ultimii ani au arătat că, în medie, relieful lui Venus este mai putin muntos decât cel al Pământului. Și știați că aproape toți munții de pe Venus poartă nume de femei? Avem o singură excepție: cel mai înalt pisc, care îl depășește în înălțime chiar și pe Everestul nostru, poartă numele fizicianului James Clerk Maxwell. Uimitor este că Anestin a prevestit aproape exact înălțimea masivului, abătându-se de la cifra reală cu doar 1.000 de metri, în condițiile în care primele măsuratori vor fi efectuate abia în 1967! În vreme ce acasă la noi în zile senine poți vedea Munții Rodnei din Dealul Feleacului, o distanță de circa 130 km, pe Venus probabil că nu ai putea să vezi giganticul Maxwell Montes nici măcar de la poalele lui.

 

Maxwell Montes (11.000 m). Cel mai înalt munte de pe Venus.
Simulare 3D pe baza măsurătorilor radar.

"Se înnoptase. Stelele sclipeau strălucitoare, păstrând aceleași configurații ca văzute de pe îndepărtata noastră planetă. Calea Laptelui mergea să se cufunde în marea cea întinsă și liniștită, înconjurând cerul cu semicercul său de pulbere argintie. Gemenii, Orion, Sirius... straluceau cu toată puterea razelor lor. Deodata privirea mi se opri mirată: Jupiter plana în Gemenii, alb și limpede. În Cancer, însă, se afla o stea mai strălucitoare, un luceafăr... Saturn nu putea fi, căci ar fi fost mai mic văzut și are o culoare plumburie... Marte - nu, căci e roșiatec... Ce planetă era deci? [...] Era Pământul, care strălucea pe cerul lui Venus ca un splendid luceafăr verzui [...] Alaturi- o mică stea: era Luna."

Un splendid pasaj ce imbina latura științifică, rațională cu partea romantică, sentimentală reprimată a personajului Asales, de fapt, proiecția literară a lui Anestin însuși. 

În ceea ce privește cercetarea astronomică, aflăm că venusienii realizează observațiile privind prin "sticle curioase", iar "judecând după lunetele noastre pământești, sticla ce aveam în mână mărea sau apropia un obiect de două mii de ori [...] Era, în adevăr, ceva îngrozitor pentru inteligența noastră: cum se putea ca o asemenea sticlă să aibă atâta putere?".

Eu obișnuiesc să observ planetele prin telescop la mariri de 100-200X. Făcând abatere de imperfecțiunea opticii, pentru ca sa obțin mărirea venusiană de 2.000X,  distanța focală sau lungimea traseului optic, ar trebui să atingă 12 metri, o cifră extrem de incomodă. Chiar și așa, tot ce depășește 300x devine practic inutilizabil datorită limitării atmosferice, cu atât mai mult pe Venus unde avem o atmosferă mult mai densă. Venusienii ar fi oricum condamnați la nopți etern noroase. Pentru ei nu ar exista constelații, nu s-ar putea bucura de felinarele cerești ale nopții, iar atât frumusețea Căii Laptelui cât și imboldul cercetării astronomice le-ar fi tăinuite pe veci.

Dacă credeați că un răsărit la mare e cool, imaginați-vă, împreună cu Anestin, unul pe planeta zeiței frumuseții: "Se poate închipui ce efect trebuie să producă asupra cuiva un răsărit de Soare pe Venus, știind că Soarele e de două ori și ceva mai mare văzut de pe acea planetă." Din păcate știința actuală nu confirmă imaginea poetică intuită, chiar dacă răsăritul rămâne spectaculos prin raritatea cu care el se produce. Răsăritul se produce pe Venus cam odată la 250 de zile pământene, atât durează o rotatie completă a vecinei noastre în jurul axe sale. În plus, aceasta învârtindu-se în sens invers, vom asista la răsărituri vestice. Din cauza stratului noros consistent și a atmosferei dense, este puțin probabil că vom putea desluși vreodată discul solar pe cerul venusian, ba mai mult, sondele robotice au arătat că lumina amiezii de acolo abia se poate compara cu cea a unei zile înnorate, cețoase pe Pământ.

Însă adevărata predicție-bombă Anestin o detonează abia spre finalul cărții. Căci în textul romanului din 1899 găsim tipărit negru pe alb numele celei de-a noua planete a Sistemului Solar, Pluton, în condițiile în care obiectul ceresc va fi descoperit efectiv și denumit ca atare abia în 1930! Iar sugestia numelui provenise atunci de la o fetiță de 11 ani din îndepărtatul Oxford! Nu poți decât să rămâi uluit de această previziune. Oare nu cumva, undeva, destinul nostru, al tuturor, stă scris în stele?

 

Paginile în care Anestin amintește despre Pluto, 
planeta încă nedescoperită

 

Romanul "În anul 4000 sau O călătorie la Venus" îl găsiți prin anticariate sau pe Okazii.ro, la prețuri accesibile. Exemplarul meu a fost publicat la Editura Dacia din Cluj-Napoca în 1986 și m-a costat 5 lei. Volumul conține și o altă scriere SF semnată de Anestin, de data aceasta din 1914, intitulată "O tragedie cerească", precum și o amplă biografie a autorului și note de subsol.